Ce înseamnă, de fapt, să te iubești pe tine?
(Și de ce nu e egoism)
Ne-au învățat, pe nesimțite, că iubirea de sine e ceva rușinos.
Că e egoism. Că e mândrie. Că dacă te pui pe tine pe primul loc, îi rănești pe ceilalți.
Și așa, multe femei au crescut învățând să se sacrifice, să se amâne, să se uite.
Dar adevărata iubire de sine nu înseamnă a trăi în nepăsare față de ceilalți.
Înseamnă a-ți aduce ție însăți prezența pe care ți-ai dorit-o mereu de la lume.
Înseamnă să te vezi. Să te alegi. Să te respecți.
Chiar și atunci când nimeni altcineva nu o face.
Te iubești pe tine când nu-ți mai ceri iertare pentru că simți.
Te iubești pe tine când îți asculți lacrimile fără să le judeci.
Te iubești pe tine când refuzi să te mai abandonezi de dragul păcii în relații.
Iubirea de sine e tăcută.
Nu strigă, nu se explică, nu cere aplauze.
Se simte în felul în care te ții în brațe în tăcere.
În felul în care îți spui „Îmi pare rău că te-am neglijat” și începi să te îngrijești.
În felul în care îți respecți limitele, chiar și atunci când asta înseamnă să spui „nu” cuiva drag.
Egoismul întreabă: „Ce pot lua pentru mine?”
Iubirea de sine întreabă: „Cum pot rămâne întreagă fără să mă pierd?”
Și există o diferență imensă între cele două.
Când te iubești pe tine, nu iei de la ceilalți.
Îți aduci tie ceea ce lipsea.
Și, din acest plin tăcut, începi să dăruiești mai curat, mai adevărat, mai liber.
Închide ochii pentru câteva momente. Așază-ți o mână pe piept și una pe abdomen. Simte-ți respirația, fără să o forțezi.
Apoi întreabă-te în tăcere:
- Care este primul gând blând pe care îl pot adresa azi către mine?
- Care este primul gest mic de grijă pe care îl pot face pentru mine azi?
- Ce parte din mine cere astăzi cel mai mult să fie văzută și îmbrățișată?
Scrie aceste răspunsuri într-un jurnal, fără judecată.
Poate fi o frază. Un cuvânt. O promisiune șoptită.
Și amintește-ți: iubirea de sine nu începe cu decizii mari.
Începe cu alegerea de a nu te mai abandona astăzi.